am citit o povestioara. nu mai stiu unde, iar asta ma roade (peste partea asta puteam sa sar totusi). era vorba despre un batran ce statea la marginea satului si toata ziua se plangea cat e de sarac si cat de rau o duce. avea o casa plina cu diamante pe pereti, dar el nu stia asta, si continua sa traiasca rau. asta pana intr’o zi cand cineva l’a intrebat de ce traieste in saracie cand el e atat de bogat? nu l’a crezut pe moment, dar a luat o piatra si a dus’o in sat la un bijutier. acesta i’a zis ca e un diamant si din ziua aceea omul a trait pe picior mare. se punea intrebarea: cine e mai bogat? unul care are o casa plina de diamante, dar nu stie asta sau unul care e stie de existenta lor? raspunsul e: amandoi!. morala era ceva de genul ca toti avem in noi potential, doar ca nu stim asta. de prea multe ori ne subestimam.
am amintit de poveste, pentru ca azi am realizat ca mosul mi’a adus prin ajutoarele sale multe cadouri anul asta fie ca vreau sau nu sa o recunosc. chiar si iepurasul de pasti mi’a adus un cadou mare chiar daca, din nou, nu vreau sa recunosc. trecem cu vederea lucruri pretioase doar pentru ca ne uitam mereu in ograda vecinului desi daca am fi atent am observa ca a noastra e cel putin la fel de frumoasa ca a lui.
dupa ce trece craciunul o sa fac si lista completa. au fost multe si trebuie sa tin cont de asta, pentru ca si eu ma cam plang.. ca pe mine ma cam ocoleste binele si mi’e prieten doar raul, dar nu e chiar asa. uite, de exemplu azi am primit ciocolata si am macat ca spartu pana mi s’a facut rau. din cauza asta n’am terminat’o.. dar nici ziua nu’i gata 
imi place numarul 21. nu stiu de ce. si fiind 21 as fi vrut sa scriu ceva mai special.. dar nu’mi vine nimic in minte. sau e de ajuns asta? faptul ca dupa povestea de mai sus fiecare e un mic Dumnezeu? n’ar strica sa ne amintim.
