cuceriri de suflete

Titlul imi suna ciudat. Primul gand e: sufletul poate fi cucerit? daca da, sufletul e o cetate? aparata de multi ostasi? condusi de un mare colonel cu multe grade pe umar?

Ma gandesc la veritasaga, la versu’n care jhivago zice:”s’ar putea sa te mire, dar dragostea nu e o lupta!”. Si daca nu-i lupta, nu poate fi vorba de cucerire. Nu poti cuceri ceva ce n-a opus niciodata rezistenta. Asta-mi aduce aminte de o poveste cu Diogene. Alexandru cel mare a auzit de el, si trecand pe langa satul in care se afla aceasta, si-a trimis oamenii dupa el, insa acesta a zis ca el nu merge, orice i-ar face.

Oamenii au venit si i-au spus lui Alexandru despre acest om ciudat, gol, dar in apropierea caruia iti pierzi controlul. Atunci Alexandru a mers la el si l-a intrebat cum de indrazneste sa nu i se supuna. Raspunsul a fost ca lui nu-i poate spuna nimeni ce sa faca. Nu poate sa-i faca nimeni rau. Poate sa-i taie capul, dar spiritul lui va fi de neatis. Atunci Alexandru s-a inchinat in fata lui si a spus ceva de genu: cum poti invinge un om care nu lupta? Poti omori pe cineva care opune rezistenta, dar nu poti omora pe cineva care spune: taie-mi capul, nu e mare lucru.

Revenind la cuceriri. de suflete. Am auzit expresia “m’ai cucerit”. No bine tu rooozi, ai putea zice. Sa aprofundam. Asa, ca in clasa intai. “copii, avem pe tabla un copacel. Ce ne puteti spune despre el?” Generatia noua o sa spuna: e 2D!. Generatia veche o sa aprofundeze, zicand ca e verde, ca are crengi, frunze, si inceput de flori.

Poate ca a fi cucerit inseamna a lasa garda jos. A fii vulnerabil. A’ti arata punctele slabe. A renunta la lupta. Cand 2 persoane lasa garda jos, nici una nu poate spune ca a cucerit-o pe cealalta. Cand nici una nu mai lupta, cand amandoua au depus armele, vine primavara. Si se intampla lucruri minunate. Si cam atat cu descrierea, ca nu stiu sa fiu profund.

Si poate ca profunzimea nu sta-n cuvinte. Ci in ce se simte.