Am fost azi sa recuperez un laborator de programare. Cum locurile in sala erau limitate iar noi eram cu unu-n plus, profu a zis ca unul din cei care nu au prioritate sa plece.
Evident, nimeni nu s-a oferit de buna voie, asa ca a ramas ca primul din catalog care nu are prioritate “sa prinda aripi”. Printr-o coincidenta, cel mai bun prieten si coleg in acelasi timp, e situat fix in fata mea in catalog. Si printr-o alta coincidenta, el trebuia sa plece. Doar ca asistenta a sarit din greseala peste el, si m-a scos pe mine.
I-am zis sub forma de gluma profului ce era langa noi ca, colegu era inaintea mea si ca el ar trebuit sa plece, dar s-a facut ca nu aude. Am iesit.
Pe drum, a inceput sa-mi para rau ca n-am insistat. Aveam dreptul sa stau.
Dar apoi, mi-am dat seama de ce nu am insitat. Pentru ca cel care trebuia sa iasa afara in locul meu, era prietenul meu. Insistand as fi putut sa-i ranesc orgoliul. Ar fi sunat aiurea “scoateti-l pe el!”.. ca si cand ar fi fost un simplu coleg, nu un prieten. Laboratoarele se pot recupera si alta data, dar o “palma” nu prea.
Nu am vrut sa scot in evidenta fapta mea, ci faptul ca gesturile noastre lasa urme.
pai si prietenul tau de ce nu a iesit in ajutorul tau si de ce nu s-a sacrificat el? putea doar sa fie corect si sa spuna
cred ca pentru ca noi, ca oameni avem instictul sa ne punem pe noi pe primul loc atunci cand avem o scuza.
el avea ca scuza faptul ca proful a gresit. Era corect sa iasa el afara, dar daca profu a zis ca eu.. din punctul lui de vedere profu a reprezentat autoritatea. “El ar fi iesit, dar cum sa-l contrazica pe prof?”
Daca eu insistam iar el iesea afara, el putea sa creada ca eu l-am dat afara, nu profu, pentru ca oamenii vor intotdeauna sa dea vina pe cineva
Din cauza asta vad doar ce vor sa vada chiar daca uneori stiu ca adevarul e altul.