O poveste din Grey’s anatomy:
Un chelner iubea o tipă. De fiecare dată când venea la restaurat o servea ireprosabil, a ajutat-o să guste tot ce aveau ei in meniu şi apoi chiar punea bucătarii să gătească pentru ea mâncăruri ce nu erau în meniu. A făcut asta timp de 15 ani! O iubea, dar nu i-a spus niciodată.
După 15 ani, tipa vine în restaurant cu un tip care a scos-o pe bune la întâlnire. A continuat să revină pentru că tipului îi plăcea restaurantul. Şi au mai trecut câţiva ani. Se întâmplă un accident şi toţi 3 ajung la spital.
Tipa află că chelnerul o iubea, iar ea recunoaşte(nu faţă de el) că şi ea ţinea la el, motiv pentru care a şi mers la restaurant timp de 15 ani! Doar că atunci când actualul ei soţ a cerut-o în căsătorie ea a făcut o alegere. Şi l-a ales pe soţ. Pe cel care a avut curajul să o scoată la întâlnire!
Ei, eu n-am prea inteles niciodata care e motivul pentru care cineva asteapta 15 ani să facă un pas! De ce se resemnează în felul ăsta? Singurul motiv pentru care a putut trece atâta timp e că el şi-a acceptat o soartă falsă, aceea de a nu avea nicio şansă cu ea. Evident că la un moment dat, vine unul care deşi nu e la fel de compatibil(sau poate e) dar care are curaj sa ceară.
Nu stiu ce îi face pe oameni să se mulţumească cu puţin. Frica de ce??
