As vrea sa uit de toate. O luna. O luna pe care sa o dedic cautarilor. O luna. O singura luna. O luna in care sa fiu linistit, in care unicul meu scop e sa aflu cat mai multe, o luna in care sa nu-mi doresc nimic altceva.
O luna in care sa nu-mi pun intrebari, de nici un fel. “Oare ma place? sa invat? sau sa citesc? ma indrept in directia corecta? sunt un fraier? o sa fiu mare? o sa reusesc? oare o sa mearga? ar trebui sa o sun? ar trebui sa o salut? ar trebui sa tac? ar trebui sa ies? sa beau? sunt tampit? sunt amuzant? sunt obsedat? pot?”
As vrea sa fiu prost o luna. As vrea sa renunt la lupta macar pentru o luna. Sunt obosit. Stiu atatea si nu stiu nimic. Nu am realizat nimic. Ma simt mic. Ma simt mediocru. Ma simt fara valoare. Apoi sunt in extaz. Fac pe nebunu. Sunt un zmeu. Apoi uit de toate astea si-mi pun iar intrebari. Si cad iar. Si ma ridic. Dar sunt tot in acelasi loc. Vreau sa avansez. Vreau sa las urme.
Amici sunt destui, prietenii-s in editie limitata. Ce face diferenta?
Numarul de etaje!
Sa presupunem ca tu esti un bloc. Un prieten stie ca tu esti zgarie nori. Un amic nu stie cate etaje ai, le stie doar pe primele 3. Ori i-a fost prea lene sa urce la urmatoarele, ori nu l-ai lasat tu. Constructia a costat cam mult, nu poti lasa pe oricine sa priveasca privelistea. Nu fara bilet! Iar biletele nu-s gratis si nici nu ies la guma cu surpriza!
Mi-am amintit de o poveste. Cu un mare maestru. Si o mama cu un copil obez care a venit sa-l viziteze, fiind ultima ei salvare. In loc sa-i spuna baiatului sa nu mai manance dulciuri asa cum vroia mama lui, i-a spus sa revina peste doua saptamani. Mama a ramas uimita, dar n-a avut ce face si s-a intors cu el dupa 2 saptamani.
Atunci maestrul i-a zis pustiului ca nu a putut atunci sa-i dea un sfat. Pentru ca ar fi gresit. A trebuit sa stea si el 2 saptamani fara dulciuri pentru a putea sa intre in pielea lui. I-a spus baiatului ca acum se simte mai tanar, are mai multa energie si ca daca nu va mai manca dulciuri se va simti si el la fel. Baiatul a inceput sa planga si s-a inchinat la picioarele lui spunand ca e singurul care l-a inteles si care nu i-a aruncat pur si simplu un sfat si i-a promis ca va renunta la dulciuri.
Povestea, in varianta lunga e mai interesanta, dar nu o tin minte mot a mot. Oricum ideea principala era ca nu ai cum sa dai cuiva un sfat, pana nu esti in locul lui! Poti zice “te inteleg”, dar n-ai cum!! poti doar sa-ti imaginezi, poti doar sa crezi ca intelegi, dar daca nu esti in aceasi situatie.. n-ai cum sa simti ce simte celalalt.
Zicea si Cumicu “iti doresc sa traiesti o zi in locul meu si sa-mi spui dup-aia ce e si ce nu e greu”.
Acu’ intrebarea ce se pune e cat de tare vrei sa-l ajuti pe cel caruia tocmai ai vrut sa-i dai un sfat? Pentru ca daca vrei sa-l ajuti.. o sa trebuiasca sa depui mai mult efort decat “fa asta, fa aia”. O sa trebuiasca sa te pui in locul lui. Uneori poti sa-ti creezi conditiile, alteori nu prea. Dar atunci cand nu se poate.. poti macar sa incerci cateva ore, o zi, sa te pui in locul lui. sa incerci sa vezi, sa simti, sa auzi ce simte, aude, vede el. Abia apoi poti sa-ti deschizi gura.
O poti deschide si inainte, dar o sa fie fara rost. Pentru ca daca arunci cu sfaturi gratis, poate or fi bune, dar mai mult ca sigur, celalalt o sa creada ca nu-l respecti. Si pe buna dreptate…
Intrebarea e simpla. Daca omul ar fi compus din trup si suflet, iar sufletul ar avea si el un corp care are nevoie de apa, mancare, odihna si ingrijire, cum ar putea fi acoperite aceste nevoi? Din punctul meu de vedere oamenii se comporta ca si cand nu ar avea suflet. Atunci, ma intreb, exista suflet?
“Când eşti tânăr şi iubeşti, te crezi nemuritor”. Cuvântele cheie fiind “te crezi” pentru că nu eşti, doar crezi că eşti.
Toată dragostea asta e doar dependenţă. Şi in general relaţiile dintre oameni sunt dependenţe. Unii sunt dependeţi de alcool, alţii de tutun, alţii de droguri, unii de toate la un loc plus incă ceva iar unii de afecţiune. De cei din urmă mă voi lega azi.
Intr-o melodie am găsit urmatorul fragment:
“Dacă aş urâ pe cineva nu aş mai putea scrie. Sunt prea…mare! Şi iubirea curge de sus în jos. De la mare la mic, de la puternic la slab, de la geniu la mulţime. Ce e invers se numeşte altfel, nu iubire… poate admiraţie, poate respect, poate invidie, poate frica, sau ură…”
Asta e iubire! Când tu eşti “mare” şi îl iubeşti pe “pitic”. Când n-ai niciun motiv să îl iubeşti, pentru că nu ai nevoie de nimic de la el şi totuşi îl iubeşti. Invers… chiar dacă nimeni nu vrea să recunoască, e vorba doar de nevoia de ceva…îţi lipseşte ceva şi atâta timp cât celalalt poate să-ţi ofere e ok. Când nu mai poate, sau când primeşti de la altcineva mai mult… vă luaţi la revedere. De fapt nici atâta s-ar putea să nu faceţi…
Cum ar trebui să stea lucrurile… într-un alt episod…
Cu prima fufă apărută dintr-o tufă. O să fie dragoste la prima vedere şi n-o să ne spunem niciodată la revedere. Vom trăi ca siamezii, inghesuiti ca chinezii, vânzând poezii fraierilor ce văd viaţa-n gri.
Vom avea copii. Vreo 2 3 duzine. Ii vom pune să fure din magazine şi ii vom invăţa că după rau vine şi bine. Vor face facultate, să poată fura legal, cu acte.
Se vor căsatori la rândul lor, din dragoste nu ură. Căci s-au întâlnit binenţeles, cu Cupi pe centură.
Acu, serios… aflai ca o grămadă din foştii colegi se căsătoresc. Şi n-am nimic cu ei, le doresc casă din cărămidă si BCA, dar m-a cam întristat vestea. Gata povestea.